Protestul nu s-a încheiat

În perioada împlinirii celor 500 de ani de la reforma lui Martin Luther am scris un articol pe care nu l-am publicat. Azi l-am recitit, și m-am gândit că merită împrăștiat.

Mahatma Gandhi, părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente, a afirmat în 1920: „În chestiuni de conștiință, legea majorității nu își are locul.”

Acest citat a inspirat milioane de oameni pentru libertate, însă are în sine un puternic avertisment asupra relativismului moral, pentru că majortatea poate fi greșită. Însă Gandhi nu a fost primul care a rostit această idee. Principiul de fapt a prins viață în secolul al XVI-lea, odată cu Reforma Protestantă.

În anul 2017 aniversăm 500 de ani de la Reforma lui Luther. În ultimii ani, dialogurile ecumenice dintre Biserica Catolică și bisericile protestante au făcut să se audă multe voci declarând sfârșitul protestului, încheierea reformei.

Dacă reforma s-ar încheia și protestul ar luat sfârșit, am asista la ceva mai mult decât „sinuciderea Europei”, așa cum a scris jurnalistul Douglas Murray. Am fi martorii începutului prăbușirii civilizației umane de pe Terra.

Nu, Reforma nu a fost un eveniment de acum 500 de ani. Cele 95 de Teze ale lui Martin Luther din 31 octombrie 1517 au pornit un proces, un proces care trebuie să continue. Principiul Sola Scriptura se afla la baza gândirii teologice libere, oferind posibilitatea fiecărui om să citească și să înțeleagă Biblia. Reforma lui Luther se înscria într-o mișcare mult mai amplă a schimbării. Perioada renașcentistă în artă, știință, politică, economie, a schimbat fața lumii. Astăzi, mai mult ca niciodată, trăim într-o lume a schimbării, de aceea avem nevoie de o reformă continuă. Reforma trebuie să meargă mai departe!

Nu, Protestantismul nu înseamnă vrajbă și dușmănie religioasă. La 12 ani de la reforma lui Luther, în aprilie 1529, un grup curajos de prinți și electori ai Germaniei au semnat o declarație împotriva dietei de la Speyer care îngrădea libertatea oamenilor de a-și urma propria conștiință. Acea declarație a fost intitulată „Protestatio”. În felul acesta, prinții care susțineau Reforma lui Luther au fost numiți protestanți. Dar protestul lor nu a încurajat la luptă între biserici. Protestul înseamnă libertate, o conștiință liberă de orice impunere din partea altor minți, înseamnă libertatea de a gândi diferit. Pentru că ne dorim o umanitate care să gândească liber, de aceea, protestul trebuie să continue!

Protestul nu înseamnă răsturnarea valorilor înaintașilor noștri, ci, din contră, protestul înseamnă întoarcere la începuturi, recunoașterea rădăcinilor noastre creștine, așa cum le-a pus fondatorul acestuia, Isus Hristos. Protestul nu înseamnă o încăpățânare și o rigiditate a gândirii, ci tocmai contestarea status-quo-ului, inițierea schimbării, fără de care civilizația noastră nu ar avansa. De aceea, protestul continuă!

Miza politică a protestului poate să se încheie, însă fiecare avem nevoie de forța reformei protestante în viața noastră. Propria noastră natură umană este înclinată să-și cimenteze atât de mult propria poziție, încât ajungem atât de ușor să-i judecăm și să-i atacăm pe cei care nu sunt fixați ca noi. Ce este aceasta dacă nu egoismul în acțiune. De aceea avem nevoie de reformă, de o reformă continuă în viața noastră personală. Și protestul față de superioritatea egoistă a omului nu trebuie să înceteze.

Da, reforma se va încheia într-o zi, nu pentru că omul va fi ajuns la perfecțiune, ci pentru că ne vom întâlni față în față cu perfecțiunea întruchipată — Fiul lui Dumnezeu, venind pe norii cerului în glorie! Dar până atunci, într-o lume într-o continuă schimbare, reforma nu s-a terminat, protestul nu s-a încheiat! Reforma continuă!

Sola Gratia, Harul neprețuit – După 500 de ani

Există doar două tipuri de religii în lume: religia harului și restul religiilor. La o analiză mai atentă, și restul religiilor vorbesc despre har, sau despre favoarea zeului, însă aceasta trebuie câștigată. Ceea ce face unicitatea creștinismului este faptul că favoarea lui Dumnezeu nu trebuie câștigată, ea este deja a noastră. Așadar, când vorbim despre har, e în joc caracterul lui Dumnezeu.

Principiul Reformator enunțat acum 500 de ani era prezent în gândirea creștină cu mult timp înainte. La Conciliul de la Orange din 529, unul din canoane afirma:

„dacă cineva face ca ajutorul harului să depindă de umilința sau ascultarea omului, și nu este de acord că este chiar un dar al harului însuși că suntem ascultători și umili, acela contrazice pe apostoli, care au zis: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4:7) și „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.” (1 Corinteni 15:10)”

Pe măsură ce desfășurăm istoria, confuzia cu privire la harul lui Dumnezeu devine din ce în ce mai vizibilă. În creștinism s-au strecurat idei străine, păgâne, și, harul a devenit din ce în ce mai „ieftin”, adică mai puțin important, mai puțin prețuit. Așa se face că observăm o diferență de nuanță în exprimarea unuia din canoanele Conciliului din Trent, 1563, Conciliul Contrareformei:

„Dacă cineva zice că omul poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin propriile lui fapte, fie că au fost făcute prin învățăturile naturii umanie, fie prin lege, fără harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos — să fie anatema.”

O analiză atentă a textului descoperă că nu se exclud rolul de ajutor al faptelor în îndreptățire. Canonul de mai sus afirmă că pe lângă faptele proprii, este important și harul lui Dumnezeu.

Ceea ce face ca Sola Gratia să fie o revoluție este cuvântul sola, care înseamnă numai, doar. Exclusivitatea harului distinge creștinismul pur de restul religiilor.

Apostolul Pavel în scrisoarea lui către Tit face una dintre cele mai frumoase declarații despre har (Tit 2:11-12):

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat  şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,” (sublinierea ne aparține)

Harul face distincția dintre credința creștină și păgânătate, adică religiile păgâne, restul religiilor. Deși în religiile păgâne există idea de har, acesta trebuie câștigat de către omul căutător.

Cum s-au născut „restul religiilor”?

Ne vom întoarce destul de mult în timp, la prima familie a lumii, Adam și Eva, și cei doi băieți ai lor, Cain și Abel.

Când s-a născut Cain, prima pereche vedeau în copilul lor împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui (Geneza 3:15). Pentru Adam și Eva, Cain era darul căpătat de la Dumnezeu (Geneza 4:1), copilul făgăduinței. Iar când s-a născut Abel (care înseamnă abur, sau deșertăciune), Cain devine copilul favorit.

Crescând ca cel favorit, copilul acesta a simțit că i se cuvine totul, iar dacă face o boacănă poate să impresioneze cu talentele lui pentru a nu-și pierde statutul de favorit.

Scena jertfei îl arată pe Cain ca unul care voia să aducă o jertfă mai bună decât Abel. Cain dorea să impresioneze pe Dumnezeu, cu alte cuvinte, dorea să facă ceva să-și asigure favoarea lui Dumnezeu. Însă, surpriză, sacrificiul lui nu este primit, și asta îl plasează aparent pe Abel în postura de copil favorit, iar lucrul acesta a stârnit cea mai puternică invidie din partea fratelui mai mare.

Sacrificiul lui Cain reprezintă eforturile omenești aduse înaintea lui Dumnezeu pentru a fi acceptate ca motivație pentru a fi iertați de toate relele noastre. Cain a ales ca să aducă rezultatele muncii sale pentru a-L convinge pe Dumnezeu că merită să fie favoritul Lui. Abel a adus o jertfă la care el nu a contribuit. Viața mielului jertfit nu era rezultatul eforturilor lui Abel. Era darul lui Dumnezeu. Acesta este simbolul harului.

Ca o paranteză, Abel nu a fost favorizat de Dumnezeu. Dragostea Lui se revărsa în egală măsură și către Abel, și către Cain. Neacceptarea jertfei lui Cain avea de a face cu adevărul mântuirii, iar adevărul nu este negociabil.

Cain îmi aduce aminte de fratele mai mare din Pilda fiului risipitor, acel copil cuminte, sârguincios, care muncește până la epuizare, pentru a impresiona sau atrage atenția tatălui. Acesta rămâne perplex când vede că cel mic primește o favoare fără să o merite.

Religiile păgâne au acest lucru în comun – fă ceva să câștigi favoarea lui Dumnezeu. Pe vremea răspândirii creștinismului în primul secol al erei noastre, cele mai răspândite ritualuri în zona Imperiului Roman aparțineau religiilor de mistere. Acestea cerea inițierea, iar cei inițiați erau favoriții zeului. Câștigarea favorii zeului se făcea prin ritualuri și prin abstinență. De fapt, în religiile de mistere nu există un crez sau o doctrină, ci doar ritualuri, modalități prin care să fii privit mai bine de zei.

Spre deosebire de religiile de mistere, care nu erau dogmatice, Platon pune în formă filozofică, doctrinară, alte religii păgâne. „Religia” lui Platon, pusă în termeni filozofici, arată o cale de mântuire, de îndumnezeire (theoza) prin cunoaștere (gnosis). Însă și această cunoaștere era mistică. Dar și această formă religioasă este una care vrea să câștige prin efort propriu unirea cu divinitatea.

Dumnezeu nu are favoriți

Ispita câștigării favorii poate să afecteze fiecare religie, fiecare denominațiune. Ne place să credem că propria noastră confesiune este superioară celorlalte, și asta ne-ar pune oarecum într-o poziție favorizată față de celelalte credințe.

Dacă ai mai multe cunoștințe spirituale sau biblice decât alții, ai impresia că mântuirea ta e mai sigură, ca și cum mântuirea ar fi prin cunoaștere.

Dacă te abții de la anumite lucruri, fie mâncare sau distracții, ai impresia că ți-ai asigurat mântuirea mai mult decât alții, ca și cum mântuirea ar fi datorită abstinenței, sau faptelor bune.

Uneori întâlnesc persoane care doresc să-și schimbe apartenența religioasă, alții cer botezul, motivația principală fiind mântuirea. Îți schimbi apartenența religioasă atunci când dorești să te alături unui grup cu ale cărui credințe te identifici. Însă statutul de membru într-o anumită biserică nu te mântuiește.

Dumnezeu nu mântuiește aparținătorii anumitei biserici mai mult decât ai alteia. Fundamentul mântuirii nu este nici volumul de cunoștințe, nici numărul de lucruri de la care te abții, nici biserica de care aparții. Fundamentul mântuirii este HARUL LUI DUMNEZEU.

Dacă va fi cineva mântuit, va fi datorită lui Dumnezeu, caracterului Său bogat în har! Dumnezeu nu are favoriți!

Reforma nu s-a terminat cu Luther

Reformatorii au dorit atât de mult să sublinieze adevărul cu privire la Harul lui Dumnezeu, încât au ajus într-o extremă care întuneca mai degrabă caracterul lui Dumnezeu.

Calvin sublinia faptul că suntem mântuiți doar prin har, mântuirea este doar în Dumnezeu, este doar inițiativa Lui. Noi nu putem face nici măcar un lucru bun pentru mântuirea noastră, nici măcar să alegem binele. Și dacă nu putem alege să acceptăm harul, Calvin a tras concluzia că harul este irezistibil, nu poate fi respins, adică am fost predestinați să alegem harul, iar cei care nu îl aleg, au fost predestinați să fie pierduți.

Dacă suntem predestinați înseamnă că noi nu avem o voință liberă, ceea ce Luther chiar a declarat în comentariul lui către Galateni:

„Învățăm că toți oamenii sunt în totalitate depravați. Condamnăm voința liberă a omului, puterea lui, înțelepciunea lui și neprihănirea lui. Spunem că obținem harul doar prin mila lui Dumnezeu, prin meritul lui Hristos.”

Reformatorii au dorit să scoată în evidență harul și caracterul lui Dumnezeu, și au sfârșit în a-L înfățișa pe Dumnezeu ca unul care favorizează pe cei care îi predestinează pentru a fi salvați. Mai mult decât atât, predestinația Îl face pe Dumnezeu responsabil de pieirea veșnică a unor oameni care nu au avut posibilitatea să aleagă liber.

Reforma merge mai departe

Reforma nu a fost un eveniment de acum 500 de ani, reforma este un proces, care trebuie să continue și după 500 de ani.

Astfel, după Luther și Calvin apare un teolog protestant olandez, Jacob Arminius, care a susținut că harul poate fi respins. Apoi John Wesley, întemeietorul Metodismului a mers pe linia lui Arminius, predicând la un moment dat că predestinația este o blasfemie, pentru că Îl zugrăvește pe Dumnezeu mai rău decât diavolul.

George Whitefield, prietenul lui Wesley, care credea în predestinație, l-a rugat pe acesta să nu publice și să nu mai predice vederile lui. Wesley nu a putut ține pentru el adevărul acesta, și o vreme cei doi au mers pe căi separate. Însă harul lui Dumnezeu i-a adus împreună din nou, deși Whitefield și-a păstrat convingerile.

După moartea lui Whitefield, Wesley a fost întrebat dacă îl va vedea pe Whitefield în ceruri. Wesley a răspuns: „Nu, doamnă, mă tem că nu.”

Doamna care l-a întrebat a rămas dezamăgită, spunând că se temea că acesta va fi răspunsul. Însă Wesley a continuat:

„Doamnă, cred că nu m-ați înțeles. George Whitefield a fost o stea atât de strălucitoare pe firmamentul slavei lui Dumnezeu, și va sta atât de aproape de tron, încât unul ca mine, care sunt mai mic decât cel din urmă, nu va putea nici măcar să-l zărească.”

Dacă este să fixăm care este moștenirea Reformei, spiritul umilinței lui Wesley poate să primească titlul acesta. Nu faptul că eu cunosc mai multe despre Dumnezeu, sau am cunoștințe mai corecte decât alții îmi dă dreptul la mântuire, ci doar harul lui Dumnezeu mă poate duce și pe mine în cer.

În cartea sa Tragedia Veacurilori, Ellen White aruncă o privire în viitor, la momentul când Isus va veni a doua oară, și se va arăta pe norii cerului:

„În fața prezenței Sale, „toate fețele îngălbenesc”; peste cei care au respins mila lui Dumnezeu, cade groaza disperării veșnice. „Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii și toate fețele au îngălbenit” (Ieremia 30, 6; Naum 2, 10). Cei neprihăniți strigă, tremurând: „Cine poate sta în picioare?” Cântarea îngerilor se oprește și urmează un timp de înspăimântătoare tăcere. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: „Harul Meu vă este de ajuns”. Fețele neprihăniților se luminează și bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăși pe măsură ce se apropie de pământ.”

Mântuiții din toate veacurile vor putea identifica harul lui Dumnezeu ca fiind singura putere care i-a salvat.

Harul neprețuit

Aristotel numește divinitatea ca fiind „Mișcătorul nemișcat.” Augustin, și apoi lui Toma d’Aquino, au important filozofia lui Aristotel în gândirea teologică creștină. Astfel că în perioada medievală Dumnezeu era privit ca acest mare mișcător nemișcat, care nu poate fi mișcat de nimic.

Însă Biblia Îl descrie altfel pe Dumnezeu. De când omul a căzut în păcat, Dumnezeu a plecat în căutarea omului. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este mișcat de propriul har, și devine harul întrupat.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3:16)

Jim Bakker, fostul teleevanghelist care predica evanghelia prosperității, a fost condamnat la închisoare pentru fraudă. Totodată, a fost implicat într-un scandal sexual împreună cu secretara lui. După ani buni de închisoare, părăsit de soția lui, de toți prietenii și disprețuit de cei din spatele gratiilor, Bakker își deplângea și totodată își accepta starea pe care o merita.

Într-o zi, Bakker spăla latrinele închisorii. Gardianul îl anunță că a venit cineva în vizită la el. Bakker se gândește pe moment să se schimbe, însă până la urmă hotărăște să se înfățișeze înainte celui care îl vizitează exact așa cum era, murdar și plin de mirosuri respingătoare.

Când ajunge în camera de vizită, îl aștepta marele evanghelist Billy Graham. Când s-au văzut, amândoi au fost șocați, fiecare de celălalt. Billy Graham, neștiind ce să spună, se apropie de Bakker și îl strânge în brațe.

Bakker mărturisește mai târziu în cartea lui I Was Wrong („Am fost greșit”), că acea îmbrățișare i-a schimbat viața.

Așa este harul lui Dumnezeu, este mila nemeritată a lui Dumnezeu pentru noi. Din nefericire, prețuim harul din ce în ce mai puțin.

Acum, după 500 de ani de la Reformă, oamenii au o nevoie disperată să vadă strălucind caracterul lui Dumnezeu, harul Său. Fiecare din noi putem fi un rezultat al acestui har neprețuit.

P.S. Vezi și versiunea VLOG

Sola Fide – Dilemele mântuirii după 500 de ani

Acum 500 de ani, Luther a țintuit pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze ale îndreptățirii prin credință. Acestea au căzut ca o bombă în peisajul religios din vremea aceea, spulberând teologia meritelor și dărâmând fundamentul sacramental-penitențial al bisericii.

Dacă Luther a spus că suntem mântuiți prin credință, nu întrebăm doar CUM suntem mântuiți, ci și DE CE? Din ce să fim mântuiți, de ce să fim îndreptățiți?

De ce să fiu mântuit?

În timpul călugăriei sale la Erfurt, Luther s-a întâlnit cu Romani 1:17, care în limba latină suna cam așa:

Justitia enim Dei in eo revelatur…

Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea…

Expresia „dreptatea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-L mulțumi pe Dumnezeu — rugăciunile sale, postul, stările de veghe, faptele bune — l-au lăsat cu o conștiință deznădăjduită. Trecea prin stări de dispreare din cauza eșecurilor sale și fierbea de mânie împotriva lui Dumnezeu.

Luther scria la un moment dat despre stările lui sufletești, și felul în care îl percepea pe Dumnezeu:

„Nu-L iubeam, ci de fapt, Îl uram pe acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoși; și, printr-un murmur monstruos, tăcut, dacă nu chiar blasfemiator, clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu.”

Tensiunea dintre starea de păcat și dreptatea lui Dumnezeu, la care se adaugă și căutarea asiduă după un Dumnezeu al harului, acestea l-au condus pe Luther în final să descopere principiul Sola Fide. Însă realitatea crudă de la care a pornit a fost starea păcătoasă în care se găsea. Definirea păcatului este esențială pentru definiția îndreptățirii prin credință. Ce este păcatul?

• o faptă?
• o boală?
• o revoltă?

Și în acest context, Luther s-a luptat cu câteva concepții medievale cu privire la păcat și îndreptățire la care a trebuit în final să renunțe pentru a descoperi strălucirea din Sola Fide.

Nomianismul – faptele bune le răscumpără pe cele rele

Această filosofie la modă în vremea medievală (și încă purtată și azi) l-a blocat o perioadă pe Luther în descoperirea îndreptățirii. Gabriel Biel, unul din filosofii nomianiști, spunea:

„Primești exact pentru ce ai plătit.”

Și oricât ni s-ar părea de logică această declarație, pe care o auzim și în secolul XXI în cărți și speach-uri de dezvoltare personală, atunci când o aplicăm la mântuire ne conduce spre o fundătură. Cărțile de dezvoltare personală sunt foarte bune, însă ele nu au nici o putere în domeniul mântuirii.

Nomianismul conducea pe căutătorii de mântuire spre medicamentul pe care îl oferea biserica prin sacramente. În scrierile lui Biel, omul câștiga merite prin accesarea sacramentelor. Astfel că Luther a ajuns să creadă că Dumnezeu, prin puterea sa ordinată, S-a angajat să ofere har fiecărui om care face tot ce poate mai bine. În 1515 Luther scria:

„Astfel, întocmai cum Legea a fost un îndreptare care i-a pregătit pe oameni pentru a-L primi pe Hristos, tot așa, făcând ce este mai bun în noi ne expunem harului.”

Deci, Dumnezeu nu îi mântuia decât pe aceia care echilibrau faptele lor rele cu suficiente fapte bune. Aceste fapte bune erau o condiție preliminară oferirii și primirii harului.

În acest context al nomianismului, Luther se lupta cu faptele lui rele. Devreme ce numai păcatele enumerate la spovedanie puteau fi iertate, Luther era obsedat de idea că ar fi putut scăpa din vedere un anume păcat. Își mărturisea păcatele, iar după o vreme, de teama de a nu fi scăpat vreun păcat, se spovedea din nou, amintind aceleași păcate.

La un moment dat, mai marele mănăstirii, Staupitz, l-a șocat pe Luther prin aceste cuvinte:

„Ia ascultă, frate Martin, dacă ai de gând să te spovedești atât de mult, de ce nu faci ceva vrednic de spovedit? Omoară-ți mama și tatăl! Comite adulter! Și să nu mai vii pe-aici cu atâtea vorbe goale și păcate de nimica!”

Aceste cuvinte ale lui Staupitz l-au trezit pe Luther să vadă că ceea ce preceda harul și iertarea nu erau faptele bune, primirea harului nu era precedată de ascultare, ci de neascultare și fapte rele, de revoltă deschisă. Luther spune mai târziu că Staupitz l-a ajutat să se îndrepte spre rănile celui mai drag Mântuitor, singura cale de scăpare din disperarea lui.

Astfel, Luther a renunțat la teoria nomianistă, în care se urmărea păcatul doar ca o faptă care trebuia în primul rând contrabalansată de o altă faptă bună pentru ca cea rea să fie iertată. Păcatul este mai mult decât o faptă, este o atitudine.

Misticismul

Scrierile mistice au fost și vor fi întotdeauna citite. Acestea forțează pe cititor să stoarcă din sufletul său acele resurse care să îl conecteze de puterea infinită.

Studiind aceste scrieri, Luther credea că avem în noi o scânteie a conștiinței, imposibil de stins, în omul natural, ceea ce medicul numește puterile naturale dinăuntru. Acest misticism vede păcatul ca pe o boală, iar medicamentul ajută corpul să lupte împotriva acestei boli. Și atunci, harul lui Dumnezeu este doar oferit ca un sprijin acestei scântei, pentru ca Dumnezeu să se nască în suflet.

„Într-o astfel de unire, sinele este cufundat în Dumnezeu întocmai ca o picătură de apă în marea cea adâncă.”

Acest concept îl găsim și în scrierile păgâne, începând cu theoza, sau îndumnezeirea lui Platon. În acest concept înseamnă o reuniune mistică a sufletului omenesc cu Mintea Divină și obținerea gnosis-ului (cunoaștere) ezoteric prin meditație.

Luther credea că cei slabi în credință au fost cei pe care Dumnezeu i-a luat sub oblăduirea Sa pentru a-i perfecționa și trata. Slăbiciunea lor nu era privită întocmai ca păcat, din cauza că tratamentul lor începuse deja. Iar Hristos este bunul samaritean care îl duce pe peregrin, pe jumătate mort și pe jumătate viu la infirmerie (biserică), pentru a fi îngrijit în vederea vindecării.

Spre deosebire de căutarea nomianistă după iertare, căutarea mistică se străduiește să găsească în propria ființă acele resurse care să convingă pe Dumnezeu să ofere iertarea. Luther, molipsit de îndoială spunea: „Am fost eu oare cu adevărat pocăit la spovedanie, sau pocăința mea este motivată de frică?” La acest punct, simțea că se probușeste în abisul disperării până acolo încât dorea să nu fi fost creată nici o ființă umană. Iar această ură față de sine s-a îndreptat în cele din urmă spre Dumnezeu.

Experiența lui îmi aduce aminte de C.S. Lewis care povestește la un moment dat, în cartea lui Surprins de bucurie, felul în care a renunțat la credința în Dumnezeu. Una din etape a fost și așa numita falsa conștiință. De fiecare dată când se ruga, Lewis se întreba: „Am fost sincer în rugăciune? Chiar am zis această rugăciune din tot sufletul?” Și invariabil, răspunsul sineului era negativ. Și încerca din nou, cu aceeași insuficiență multiplicată. Apoi și-a propus un standard, o realizare pe care să o urmărească la fiecare rugăciune, în care să observe o intensificare a imaginației și a simțirii. Aceste standarde de „realizare” a minții, autoimpuse, l-au dus spre o regresie infinită, rămânând tot mai flămând din punct de vedere spiritual. În final, a renunțat la rugăciune, și la credința în Dumnezeu.

Întorcându-mă la Luther, încercarea mistică de a prinde iertarea divină l-au dus în final la disperare, la ură, la revoltă. Așa a descoperit Luther că păcatul este o revoltă nebunească, nu doar o boală, o slăbiciune pasivă sau o lipsă a binelui. Calea mistică vrea să trezească dinlăutru puterile amorțite de boala păcatului, când de fapt păcatul nu ne-a îmbolnăvit – păcatul ne-a omorât.

Așa a părăsit Luther și calea mistică a mântuirii, în care păcatul este o boală pe care ai contactat-o involuntar.

Starea extrem de precară a omului înaintea lui Dumnezeu constă în faptul că omul este complet gol, secat de toate resursele naturale, inclusiv de ultima fărâmă de bine. Păcatul primar a constat în primul rând în necredință față de Dumnezeu, în încrederea în rațiunea umană și nu în Cuvântul lui Dumnezeu, și asta înseamnă rebeliune.

Despărțirea de Augustin

Scrierile lui Augustin, deși aveau o vechime de peste 1000 de ani, dominau peisajul teologic în timpul lui Luther. Pentru Augustin, îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu era progresivă, bazată tot pe idea păcatului ca boală. Erai îndreptățit în momentul în care puteai fi declarat sănătos, adică fără păcat.

În 1515, cu doi ani înainte de publicarea celor 95 de teze, Luther scrie un comentariu la Romani 1:17. În dreptul expresiei „dreptatea lui Dumnezeu revelată”, Luther scrie 18 rânduri cu citate din Augustin și Aristotel. Iar după expresia „dinspre credință la credință”, urmează 24 de rânduri cu citate din Augustin. Iată unul din aceste citate:

„Viața creștină este întotdeauna o căutare și o strădanie de a fi făcut îndreptățit, chiar și în clipa morții.”

Acest chin continuu, de a fi mereu în incertitudinea de a fi acceptat sau nu de Dumnezeu, de a nu știi niciodată dacă ești copilul lui Dumnezeu sau nu, poate duce la cele mai sumbre disperări sufletești, o agonie care ori de va omorî fizic, ori spiritual.

În 1517, Luther scrie din nou un comentariu la Romani 1:17. De data asta reformatorul spune:

„Augustin s-a apropiat mai mult decât toți învățații de înțelesul pe care l-a vrut Pavel, dar nu l-a atins. La început l-am devorat pur și simplu pe Augustin, dar am renunțat la el când ușa spre Pavel s-a deschis și când am știut ce este cu adevărat justificarea prin credință.”

Apoi conchide cu această frază celebră: Sola fide justificate. Numai credința îndreptățește!

Limbajul lui Luther trece de la imagistica medicală la cea de tribunal. Dumnezeu ne declară drepți, acceptând neprihănirea lui Hristos, care este străină naturii noastre, și o consideră ca fiind a noastră.

Suntem socotiți neprihăniți nu pe baza vindecării noastre treptate, ci pe baza victoriei complete a lui Hristos pe cruce.

În tradiția medievală, chiar și credința era o virtute teologică, alături de speranță și dragoste. În felul acesta credința era meritorie. Însă Luther începe să înțeleagă credința în termenii relației cu Dumnezeu, ca încredere. Și atunci nu credința în sine justifică, nu cauzează existența harului, ci este doar mijlocul, organul receptor al harului divin.

Simul iustus et pecator

Ceea ce a ascuțit și mai mult diferența între teologia medievală și poziția lui Luther a fost exprimarea lui că de îndată ce suntem îndreptățiți, suntem simul iustus et pecator, în același timp neprihăniți și păcătoși. Din punct de vedere juridic, suntem priviți de Dumnezeu ca neprihăniți, datorită neprihănirii lui Hristos la care noi nu am contribuit cu nimic. Dar natura noastră rămâne păcătoasă atâta vreme cât suntem pe acest pământ.

Isus povestește pilda fariseului și vameșului care s-au dus la Templu să se roage. Fariseul se vede deja un om drept, și exprimă lucrul acesta în rugăciune. În schimb, vameșul își vede păcătoșenia și o mărturisește. Isus concluzionează că mai degrabă vameșul s-a întors acasă socotit neprihănit. Asta înseamnă că nu a mai fost el păcătos? Nicidecum. Dar în ochii lui Dumnezeu el era neprihănit.

Luther a fost acuzat că justificarea numai prin credință este doctrina mântuirii doar pentru cel muribund, și că astfel a deschis ușa pentru antinomianism, prin care omul este scutit de necesitatea respectării legii morale. El a accentuat că adevărata credință în Hristos duce la o credință activă, care dă rezultate în fapte:

„Da”, spui tu, „dar nu poate oare credința să justifice fără faptele Legii?” Ba da, este adevărat. Dar unde este credința? Ce se întâmplă cu ea? Unde se arată? Deoarece, cu siguranță nu trebuie să fie un lucru nefolositor, surd sau mort; trebuie să fie un pom viu, roditor, care aduce rod.

Luther a acceptat neprihănirea lui Dumnezeu mai întâi înțelegând faptul că păcatul din care avem nevoie să fim scoși nu este doar suma faptelor noastre rele, pe care să le contrabalansăm cu fapte bune. Păcatul nu este doar o stare de boală, pe care am primit-o fără să participăm la ea activ.

Păcatul este o stare de necredință, revoltă deschisă și rebeliune nebunească împotriva lui Dumnezeu. Iar asta duce la înțelesul justificării prin credință – în momentul în care crezi în Isus Hristos, Dumezeu cel drept te declară neprihănit, și te privește ca și cum nu ai fi păcătuit niciodată, deși tu ești un mare păcătos.

Ai aici și versiunea VLOG

Sola Scriptura, după 500 de ani

Se împlinesc 500 de ani de la Reforma lui Luther. Acest călugăr augustinian, alături de alți oameni de o verticalitate exemplară, a schimbat lumea. Reformatorii au lăsat în urmă marea tradiție creștină cunoscută sub numele de protestantism. Fără acesta, lumea noastră ar arăta altfel, și, poate că dacă n-ar fi fost Luther, ar fi trebuit să fie altcineva.

Reforma protestantă se bazează pe 3 mari principii:

1. Sola Scriptura
2. Sola Fide
3. Sola Gratia

Pentru început, să înțelegem principiul Sola Scriptura, care, din păcate, este distorsionat și neînțeles.

Sola Scriptura nu înseamnă prima scriptura, care înseamnă că Biblia este prima dintre sursele adevărului, dar pentru o înțelegere corectă, ai nevoie și de celelalte surse, numite generic tradiție, alături de hotărârile conciliilor bisericii și de interpretarea oferită de magisteriumul bisericii. Adică, în idea prima scriptura, chiar dacă se pleacă de la Biblie, ultimul cuvânt nu îl are Biblia.

Sola Scriptura nu înseamnă nuda scriptura, care înseamnă că orice referire sau consultare a altor surse de informație spirituală este greșită. Aceasta îl face pe om să creadă că poate înțelege Biblia cu mintea secolului al XXI-lea, fără să țină cont că Biblia este un document istoric, scris în anumite condiții, având anumiți destinatari primari dintr-un anume context geografic și cultural. Acest lucru permite scoaterea textelor din context, ca și cum fiecare frază conținută în Biblie ar avea valoare de maximă. Când scoți textul din context rămâi doar cu un pretext.

Aceasta elimină posibilitatea de a cerceta și alte izvoare istorice, și tradiția, pentru a înțelege mai bine Scriptura. Martin Luther gândea diferit. Iată ce spune el despre acest gen de fanatism:

Noi nu acționăm fanatic… Noi nu respingem tot ce se află sub autoritatea papei, pentru că astfel ar trebui să respingem și biserica creștină. Multe lucruri bune privitoare la credința creștină pot fi găsite în papalitate și de acolo au ajuns la noi.

Sola Scriptura este principiul care așează Cuvântul lui Dumnezeu ca anterior oricăror surse de adevăr și îi oferă locul central în stabilirea adevărului. Orice informație sau sursă cu pretenție de adevăr va fi testată și probată cu Biblia.

Suficiența Scripturii funcționează în contextul în care ea a fost oferită, și anume, Biblia este privită ca și cartea dată Bisericii, care este comunitatea credincioșilor conduși de Duhul Sfânt, cel care a revelat și inspirat Biblia.

Biblia în mâna omului de rând

Cel mai mare merit pe care îl are principiul Sola Scriptura este că oferă posibilitatea omului de rând să aibă acces la Biblie. Spre deosebire de perioada medievală, anterioară Reformei, perioadă omul obișnuit nu avea acces la Biblie, și nici nu avea dreptul să citească Biblia pentru el însuși, Sola Scriptura aduce Biblia la îndemâna fiecărui om. Sola Scriptura desființează alte oficii care se interpun între om și Biblie, și anume biserica, conciliile bisericești și magisteriumul bisericii. Astfel, Biblia devine cartea fiecărui om. Apostolul Pavel subliniază acest adevăr atunci când spune (în 2 Timotei 3:16):

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos, să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (sublinierea ne aparține)

Omul lui Dumnezeu nu este doar cel care are licență sau doctorat în teologie, sau cel care poartă veșmânt preoțesc. Omul lui Dumnezeu ești tu, sunt eu, și orice om care îl caută cu tot dinadinsul pe El.

Providența a găsit o cale să pregătească Sola Scriptura oferind și logistica, sau infrastructura ca Biblia să ajungă în mâna omului de rând. Astfel că Valdezii, prin anii 1100, copiau pasaje din Biblia în limba latină și o ofereau oamenilor cu care făceau comerț. În anii 1380 John Wycliff traduce Biblia în limba poporului său, limba engleză, și este supranumit azi Luceafărul Reformei. Pe 30 septembrie 1452 se publică prima carte tipărită, nu alta decât Biblia, oferind posibilitatea oamenilor obișnuiți să își procure un exemplar. Luther, în 1536, termină traducerea Bibliei în limba germană, limba poporului.

Sola Scriptura și hermeneutica ta

Ce cuvânt complicat! Hermeneutica este metoda, sau regula de interpretare pe care o folosești. Isus a întrebat pe unul din cărturari (Luca 10:26):

Ce scrie în Lege? Cum citești în ea?

Cum citești în ea? sau care este hermeneutica ta? Care este metoda pe care o folosești ca să înțelegi Biblia?

Există multe metode de interpetare a Bibliei, însă principiul Sola Scriptura face selecția și în privința hermeneuticii.

În vremea medievală, metoda cea mai folosită pentru interpretarea Bibliei era metoda alegorică. Textul Scripturii nu era înțeles în modul simplu în care este scris, ci trebuia extras înțelesul alegoric, spiritual. De aceea, pentru că nu orice om putea face lucrul acesta, interpretarea Scripturii era lăsată în seama magisterium-ului bisericii.

De exemplu, dacă interpretăm Geneza 1, metoda alegorică nu ia în calcul creația în 6 zile, ci mai degrabă aplică textul la felul în care lucrează Dumnezeu în viața omului. Adică Dumnezeu nu a despărțit literal lumina de întuneric, ci el desparte lumina spirituală de întunericul spiritual în viața noastră. Este o aplicație frumoasă, însă în felul acesta raportul Scripturii nu mai are sensul direct, acela că Dumnezeu a creat lumea în șase zile.

După Reformă, în focurile Contrareformei și a liberalismului (ironic) protestant, s-a făurit o altă hermeneutică, metoda istorico-critică. Aceasta pornește de la premiza că Biblia este ca orice altă carte antică, și trebuie studiată științific ca un text antic, pornind de la teoria surselor.

Dacă aplicăm teoria surselor la Geneza 1 și 2, metoda istorico-critică vede că raportul creației este din două surse de inspirație care, potrivit acestei metode, nu se armonizează, ci descriu același lucru în alți termeni. Concluzia studiului începutului Bibliei potrivit metodei istorico-critice este că Geneza 1 și 2 trebuie luate mai degrabă poetic decât ca pe un raport istoric, deci nu putem stabili adevărul creației pe baza Bibliei.

Metoda compatibilă cu Sola Scriptura este cea istorico-gramaticală. Această hermeneutică ia în calcul contextul istoric și literar al textelor Bibliei și observă unitatea mesajului ei. Geneza 1 interpretată în felul acesta este raportul demn de încredere al creației în 6 zile literale, iar Geneza 2 vine să completeze acest raport cu alte aspecte.

Ce a fost mai întâi, oul sau găina?

Ceea ce este comun atât interpretării alegorice cât și interpretării istorico-critice este concepția potrivit căreia Biblia, așa cum este ea, este produsul bisericii. Biserica a decis care sunt cărțile inspirate, canonice. În cazul interpretării alegorice, biserica are, așadar, ultimul cuvânt, și este ultima autoritate în materie de adevăr. În cazul interpretării istorico-critice, dacă Biblia este produsul bisericii, atunci poate fi luată ca o carte obișnuită, produsă de oameni.

Însă în gândirea protestantă, La început a fost Cuvântul, adică Revelația divină. Biserica este produsul Revelației, sau Cuvântului lui Dumnezeu, și nu invers. Și atunci, autoritatea ultimă este Cuvântul lui Dumnezeu.

Libertate și responsabilitate

Sola Scriptura oferă omului libertatea de a lua Biblia și de a înțelege mesajul ei simplu. Chiar dacă omul obișnuit e posibil să nu înțeleagă detalii legate de profețiile lui Ezechiel, Daniel sau cele din Apocalipsa, orice om poate înțelege mesajul clar al Scripturii, și anume că omul este păcătos, și că poate fi salvat doar prin harul lui Dumnezeu, accesat doar prin credință.

Această libertate înseamnă că omul nu este legat de nici o interpretare oferită de vreo autoritate omenească, fie ea și o autoritate religioase. Din cuvintele lui Luther înțelegem cât de important este ca omul să gândească liber, neîngrădit de edicte omenești. La Dieta din Worms, reformatorul a declarat:

Pentru că tu, prea luminată maiestate şi voi înalţi conducători, îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi precis, vi-l voi da şi este acesta: Nu-mi pot supune credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că de multe ori au greşit şi s-au contrazis unii cu alţii. De aceea, dacă nu sunt convins cu mărturia Scripturii sau printr-un raţionament clar, dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu-mi supun conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci e periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.

Însă, această libertate nu înseamnă rebeliune sau libertinism, ci o conștiință captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Această libertate presupune responsabilitatea de a alege o autoritate supraomenească, și aceasta nu poate fi decât Revelația Divină, așa cum este ea în formă omenească în Sfânta Scriptură.

Conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Așa să îmi ajute Dumnezeu!

 

P.S. Poți să urmărești varianta VLOG a acestui articol

 

Dragostea are întotdeauna dreptate

Când iubești nu ai întotdeauna dreptate

„Am făcut asta pentru că te iubesc.” De câte ori auzim această explicație la o diversitate de acțiuni? De obicei spunem acest lucru când acțiunile noastre contrazic pe față principiul iubirii așa cum este el înțeles de cealaltă persoană. Un părinte își bate copilul, iar apoi îi spune că a făcut-o din dragoste pentru el, considerând că-i oferă astfel o educație. O soție ascunde o parte a adevărului față de soțul ei, iar când acesta descoperă realitatea, ea îi spune că a vrut să-l protejeze, pentru că-l iubește prea mult. Un copilaș strânge în mânuțele lui un pui de rățușcă, până când acesta este strangulat și moare asfixiat. Copilașul plânge, spunând cât de mult își iubește rățușca.

Poți să faci rău cuiva chiar dacă-l iubești? Categoric DA! Un părinte care nu își lasă copilul să aleagă din teama de a nu greși, de a nu avea de suferit, este un părinte protectiv, care-și iubește copilul. Însă această iubire sufocă abilitatea copilului de a face alegeri și de a învăța din propriile greșeli, jefuindu-l de responsabilitate și de șansa de a deveni un adult pe care să te poți baza.

Un părinte este mult prea îngăduitor cu fiica lui adolescentă, oferindu-i libertatea de a veni la orice oră acasă, din dorința de a nu o îndepărta și de a și-o transforma în dușman. Însă această dragoste ultrapermisivă o pune în pericol pe această fată care încă nu are experiența de a discerne tot ce este spre binele sau spre răul ei.

Alți părinți sunt mult prea restrictivi cu băiatul lor, impunându-i o sumedenie de regului, iar când acesta devine rebel datorită atâtor reguli, rezultatul este că apar alte reguli.

A patra iubire

Cartea lui C.S. Lewis, Cele patru iubiri, relevă faptul că putem numi iubire mai multe tipuri de relaționare. Însă există doar un singur fel de a iubi desăvârșit. Lewis numește patru modele de iubire pornind de la 4 termeni grecești.

Dragostea storge este afecțiunea naturală pe care o simțim față de cei apropiați din familie, o simt chiar și animalele, însă este o dragoste fără disciplină și schimbătoare. Poți trece de la iubire la ură într-o secundă, atunci când îi spui cuiva, de altfel drag, „prostule!!”

Filos este dragostea pe care o au prietenii, este iubirea apreciativă față de cel care îți este asemănător, o iubire liberă de gelozie, liberă de instinct, liberă de datorie. Însă această dragoste nu are principii. Prietenia poate deveni o școală a viciilor, o cloacă de nelegiuiri. Această iubire este însă și condiționată de atașamentul celuilalt. Când cealaltă persoană nu răspunde, sau nu este de acord cu comportamentul unuia, acest filos se răcește.

Iubirea eros este starea de a fi îndrăgostit. Nu se referă la atracția eminamente sexuală, ci este dragostea romantică, aceea care se dăruiește total, fără rezerve. Acest tip de dragoste are cea mai mare forță de schimbare, pentru că dorințele persoanei iubite sunt mai importante decât dorințele personale. Însă această dragoste este năvalnică, și te poate împinge la acte nesăbuite în numele iubirii. Când un soț se îndrăgostește nebunește de altă femeie, nu mai poate distinge ispita de dorința legitimă. Când însăși iubirea devine zeu, defapt ea devine un demon. Ajungi să sacrifici alte persoane (fosta iubire, de exemplu), de dragul iubirii. Este o dragoste nestatornică și oarbă la defectele celuilalt.

Spre deosebire de aceste tipuri de dragoste, iubirea agape este acea iubire supranaturală care însumează toate calitățile celorlalte iubiri, plus valorile care îi lipsesc fiecăreia. Această dragoste nu este de origine omenească, sursa ei se află dincolo de noi — „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Această dragoste este necondiționată, neschimbată, jertfitoare de sine și unilaterală (iubește chiar când nu este reciprocă).

Dacă este să fie adevărată propoziția Dragostea are întotdeauna dreptate, nu se poate aplica decât în dreptul acestei iubiri, de origine divină.

Ce ne oprește să iubim?

Adevărata iubire este esența caracterului lui Dumnezeu. Pentru noi, creaturile sale care nu am apreciat iubirea Sa, dragostea agape este o școală, nu o realitate fixă. Când învățăm să iubim în felul acesta, de fapt învățăm să depășim acele obstacole care ne fac să provocăm durere ființelor iubite.

Apostolul Pavel spunea că „dragostea nu face rău aproapelui.” Atunci când greșim sau facem cuiva rău, nu principiul dragostei ne motivează, ci un alt gând – FRICA.
Noi, ființele umane, iubim, dar greșelile le facem nu din iubire. Rănim din frică.
Frica este cel mai mare obstacol în calea dragostei.

În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. (1 Ioan 4:18)

Frica paralizează dragostea. Chiar dacă iubești pe cineva, în momentul în care ai permis fricii să se strecoare în suflet, vei face greșeli.

Frica de a nu pierde. Frica de a nu pierde iubirea celuilalt, prezența celuilalt, frica de a nu fi ascultat, frica de a pierde controlul asupra celuilalt. Frica de a rămâne singuri, frica de a cădea pe locul al doilea, frica de a fi vulnerabil, frica de a nu ți se face dreptate, frica de a nu fi iubit.

În momentul în care ți-e frică de posibilitatea de a nu ți se face dreptate, ești gata să faci o nedreptate. Când ți-e frică de posibilitatea de a nu fi iubit îndeajuns, nu mai poți iubi îndeajuns.

Dragostea care are întotdeauna dreptate

De ce dragostea imatură nu are întotdeauna dreptate? Primul răspuns a fost firca — frica de a nu fi iubit. De ce ne este frică? Credem în adâncul ființei noastre că dacă persoana cealaltă va afla adevărul despre noi, atunci nu vom mai fi de iubit. Credem că dacă vom spune adevărul, vom fi respinși. Credem că dacă vom trăi în adevăr, acesta nu va fi apreciat. Și atunci ne adaptăm la această lume a minciunii, a ascunderii adevărului, în spatele unor cuvinte amabile, mieroase și necategorice.

Dragostea are întotdeauna dreptate pentru că întotdeauna spune adevărul — în dragoste. Uneori adevărul aduce dezacord. Însă dezacordul nu este ceva negativ. Nu poți fi în dezacord cu cineva de care nu îți pasă. Atunci când ții la persoana respectivă, o ajunți chiar și atunci când nu este de acord cu tine.

Se spune că opusul dragostei nu este ura, ci indiferența. Chiar dacă este jumătate de adevăr, această afirmație totuși spune ceva important, că indiferența este la contrapolul dragostei. Dacă ar fi să întregim această frază, aș face-o să sune cam așa: opusul dragostei este indiferența, căci ea duce în final la ură. Și dacă este să mergem mai departe, ura duce la violență.

Când dragostea alege dezacordul, acesta nu duce la ură, nici la violență. Dumnezeu a ales să intre în dezacord cu omenirea care nu dorea să fie salvată. Isus a venit în această lume iubind prin adevăr. Adevărul pe care l-a adus Isus a intrat în dezacord cu omenirea, dar doar acest adevăr putea să ne salveze.

Când vrei să salvezi pe cineva de la înnec, tehnica impune imobilizarea celui în cauză, iar dacă nu se poate imobiliza, victima trebuie amețită pentru a putea fi salvată. Din cauza panicii, înecatul dă violent din mâini, și asta face ca salvatorul să nu poată avea acces la el. De dragul vieții ei, salvatorul intră în dezacord cu victima.

Când persoana dragă greșește, cel care iubește îi va spune adevărul — va intra în dezacord, pentru că îi pasă. Nu va păstra tăcerea de dragul păcii false. Dragostea confruntă cu adevărul. Însă dragostea și adevărul sunt atât de îngemănate, încât adevărul fără dragoste ar fi nul. Adevărul fără dragoste ar aduce ură și violență. Dreptatea fără dragoste poate răni, și apoi lăsa rana deschisă și nevindecată.

Când chirurgul face o rană, tăind pielea și carnea celui bolnav, întotdeauna există un plan de vindecare. Dreptatea fără dragoste nu are nici anestezic, nici un plan de vindecare. Dragostea fără dreptate nu are nici bistuiriu, nici curajul de a tăia.

În școala dragostei, cel mai mare profesor este adevărul, însă directorul rămâne dragostea.