Sola Fide – Dilemele mântuirii după 500 de ani

Acum 500 de ani, Luther a țintuit pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze ale îndreptățirii prin credință. Acestea au căzut ca o bombă în peisajul religios din vremea aceea, spulberând teologia meritelor și dărâmând fundamentul sacramental-penitențial al bisericii.

Dacă Luther a spus că suntem mântuiți prin credință, nu întrebăm doar CUM suntem mântuiți, ci și DE CE? Din ce să fim mântuiți, de ce să fim îndreptățiți?

De ce să fiu mântuit?

În timpul călugăriei sale la Erfurt, Luther s-a întâlnit cu Romani 1:17, care în limba latină suna cam așa:

Justitia enim Dei in eo revelatur…

Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea…

Expresia „dreptatea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-L mulțumi pe Dumnezeu — rugăciunile sale, postul, stările de veghe, faptele bune — l-au lăsat cu o conștiință deznădăjduită. Trecea prin stări de dispreare din cauza eșecurilor sale și fierbea de mânie împotriva lui Dumnezeu.

Luther scria la un moment dat despre stările lui sufletești, și felul în care îl percepea pe Dumnezeu:

„Nu-L iubeam, ci de fapt, Îl uram pe acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoși; și, printr-un murmur monstruos, tăcut, dacă nu chiar blasfemiator, clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu.”

Tensiunea dintre starea de păcat și dreptatea lui Dumnezeu, la care se adaugă și căutarea asiduă după un Dumnezeu al harului, acestea l-au condus pe Luther în final să descopere principiul Sola Fide. Însă realitatea crudă de la care a pornit a fost starea păcătoasă în care se găsea. Definirea păcatului este esențială pentru definiția îndreptățirii prin credință. Ce este păcatul?

• o faptă?
• o boală?
• o revoltă?

Și în acest context, Luther s-a luptat cu câteva concepții medievale cu privire la păcat și îndreptățire la care a trebuit în final să renunțe pentru a descoperi strălucirea din Sola Fide.

Nomianismul – faptele bune le răscumpără pe cele rele

Această filosofie la modă în vremea medievală (și încă purtată și azi) l-a blocat o perioadă pe Luther în descoperirea îndreptățirii. Gabriel Biel, unul din filosofii nomianiști, spunea:

„Primești exact pentru ce ai plătit.”

Și oricât ni s-ar părea de logică această declarație, pe care o auzim și în secolul XXI în cărți și speach-uri de dezvoltare personală, atunci când o aplicăm la mântuire ne conduce spre o fundătură. Cărțile de dezvoltare personală sunt foarte bune, însă ele nu au nici o putere în domeniul mântuirii.

Nomianismul conducea pe căutătorii de mântuire spre medicamentul pe care îl oferea biserica prin sacramente. În scrierile lui Biel, omul câștiga merite prin accesarea sacramentelor. Astfel că Luther a ajuns să creadă că Dumnezeu, prin puterea sa ordinată, S-a angajat să ofere har fiecărui om care face tot ce poate mai bine. În 1515 Luther scria:

„Astfel, întocmai cum Legea a fost un îndreptare care i-a pregătit pe oameni pentru a-L primi pe Hristos, tot așa, făcând ce este mai bun în noi ne expunem harului.”

Deci, Dumnezeu nu îi mântuia decât pe aceia care echilibrau faptele lor rele cu suficiente fapte bune. Aceste fapte bune erau o condiție preliminară oferirii și primirii harului.

În acest context al nomianismului, Luther se lupta cu faptele lui rele. Devreme ce numai păcatele enumerate la spovedanie puteau fi iertate, Luther era obsedat de idea că ar fi putut scăpa din vedere un anume păcat. Își mărturisea păcatele, iar după o vreme, de teama de a nu fi scăpat vreun păcat, se spovedea din nou, amintind aceleași păcate.

La un moment dat, mai marele mănăstirii, Staupitz, l-a șocat pe Luther prin aceste cuvinte:

„Ia ascultă, frate Martin, dacă ai de gând să te spovedești atât de mult, de ce nu faci ceva vrednic de spovedit? Omoară-ți mama și tatăl! Comite adulter! Și să nu mai vii pe-aici cu atâtea vorbe goale și păcate de nimica!”

Aceste cuvinte ale lui Staupitz l-au trezit pe Luther să vadă că ceea ce preceda harul și iertarea nu erau faptele bune, primirea harului nu era precedată de ascultare, ci de neascultare și fapte rele, de revoltă deschisă. Luther spune mai târziu că Staupitz l-a ajutat să se îndrepte spre rănile celui mai drag Mântuitor, singura cale de scăpare din disperarea lui.

Astfel, Luther a renunțat la teoria nomianistă, în care se urmărea păcatul doar ca o faptă care trebuia în primul rând contrabalansată de o altă faptă bună pentru ca cea rea să fie iertată. Păcatul este mai mult decât o faptă, este o atitudine.

Misticismul

Scrierile mistice au fost și vor fi întotdeauna citite. Acestea forțează pe cititor să stoarcă din sufletul său acele resurse care să îl conecteze de puterea infinită.

Studiind aceste scrieri, Luther credea că avem în noi o scânteie a conștiinței, imposibil de stins, în omul natural, ceea ce medicul numește puterile naturale dinăuntru. Acest misticism vede păcatul ca pe o boală, iar medicamentul ajută corpul să lupte împotriva acestei boli. Și atunci, harul lui Dumnezeu este doar oferit ca un sprijin acestei scântei, pentru ca Dumnezeu să se nască în suflet.

„Într-o astfel de unire, sinele este cufundat în Dumnezeu întocmai ca o picătură de apă în marea cea adâncă.”

Acest concept îl găsim și în scrierile păgâne, începând cu theoza, sau îndumnezeirea lui Platon. În acest concept înseamnă o reuniune mistică a sufletului omenesc cu Mintea Divină și obținerea gnosis-ului (cunoaștere) ezoteric prin meditație.

Luther credea că cei slabi în credință au fost cei pe care Dumnezeu i-a luat sub oblăduirea Sa pentru a-i perfecționa și trata. Slăbiciunea lor nu era privită întocmai ca păcat, din cauza că tratamentul lor începuse deja. Iar Hristos este bunul samaritean care îl duce pe peregrin, pe jumătate mort și pe jumătate viu la infirmerie (biserică), pentru a fi îngrijit în vederea vindecării.

Spre deosebire de căutarea nomianistă după iertare, căutarea mistică se străduiește să găsească în propria ființă acele resurse care să convingă pe Dumnezeu să ofere iertarea. Luther, molipsit de îndoială spunea: „Am fost eu oare cu adevărat pocăit la spovedanie, sau pocăința mea este motivată de frică?” La acest punct, simțea că se probușeste în abisul disperării până acolo încât dorea să nu fi fost creată nici o ființă umană. Iar această ură față de sine s-a îndreptat în cele din urmă spre Dumnezeu.

Experiența lui îmi aduce aminte de C.S. Lewis care povestește la un moment dat, în cartea lui Surprins de bucurie, felul în care a renunțat la credința în Dumnezeu. Una din etape a fost și așa numita falsa conștiință. De fiecare dată când se ruga, Lewis se întreba: „Am fost sincer în rugăciune? Chiar am zis această rugăciune din tot sufletul?” Și invariabil, răspunsul sineului era negativ. Și încerca din nou, cu aceeași insuficiență multiplicată. Apoi și-a propus un standard, o realizare pe care să o urmărească la fiecare rugăciune, în care să observe o intensificare a imaginației și a simțirii. Aceste standarde de „realizare” a minții, autoimpuse, l-au dus spre o regresie infinită, rămânând tot mai flămând din punct de vedere spiritual. În final, a renunțat la rugăciune, și la credința în Dumnezeu.

Întorcându-mă la Luther, încercarea mistică de a prinde iertarea divină l-au dus în final la disperare, la ură, la revoltă. Așa a descoperit Luther că păcatul este o revoltă nebunească, nu doar o boală, o slăbiciune pasivă sau o lipsă a binelui. Calea mistică vrea să trezească dinlăutru puterile amorțite de boala păcatului, când de fapt păcatul nu ne-a îmbolnăvit – păcatul ne-a omorât.

Așa a părăsit Luther și calea mistică a mântuirii, în care păcatul este o boală pe care ai contactat-o involuntar.

Starea extrem de precară a omului înaintea lui Dumnezeu constă în faptul că omul este complet gol, secat de toate resursele naturale, inclusiv de ultima fărâmă de bine. Păcatul primar a constat în primul rând în necredință față de Dumnezeu, în încrederea în rațiunea umană și nu în Cuvântul lui Dumnezeu, și asta înseamnă rebeliune.

Despărțirea de Augustin

Scrierile lui Augustin, deși aveau o vechime de peste 1000 de ani, dominau peisajul teologic în timpul lui Luther. Pentru Augustin, îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu era progresivă, bazată tot pe idea păcatului ca boală. Erai îndreptățit în momentul în care puteai fi declarat sănătos, adică fără păcat.

În 1515, cu doi ani înainte de publicarea celor 95 de teze, Luther scrie un comentariu la Romani 1:17. În dreptul expresiei „dreptatea lui Dumnezeu revelată”, Luther scrie 18 rânduri cu citate din Augustin și Aristotel. Iar după expresia „dinspre credință la credință”, urmează 24 de rânduri cu citate din Augustin. Iată unul din aceste citate:

„Viața creștină este întotdeauna o căutare și o strădanie de a fi făcut îndreptățit, chiar și în clipa morții.”

Acest chin continuu, de a fi mereu în incertitudinea de a fi acceptat sau nu de Dumnezeu, de a nu știi niciodată dacă ești copilul lui Dumnezeu sau nu, poate duce la cele mai sumbre disperări sufletești, o agonie care ori de va omorî fizic, ori spiritual.

În 1517, Luther scrie din nou un comentariu la Romani 1:17. De data asta reformatorul spune:

„Augustin s-a apropiat mai mult decât toți învățații de înțelesul pe care l-a vrut Pavel, dar nu l-a atins. La început l-am devorat pur și simplu pe Augustin, dar am renunțat la el când ușa spre Pavel s-a deschis și când am știut ce este cu adevărat justificarea prin credință.”

Apoi conchide cu această frază celebră: Sola fide justificate. Numai credința îndreptățește!

Limbajul lui Luther trece de la imagistica medicală la cea de tribunal. Dumnezeu ne declară drepți, acceptând neprihănirea lui Hristos, care este străină naturii noastre, și o consideră ca fiind a noastră.

Suntem socotiți neprihăniți nu pe baza vindecării noastre treptate, ci pe baza victoriei complete a lui Hristos pe cruce.

În tradiția medievală, chiar și credința era o virtute teologică, alături de speranță și dragoste. În felul acesta credința era meritorie. Însă Luther începe să înțeleagă credința în termenii relației cu Dumnezeu, ca încredere. Și atunci nu credința în sine justifică, nu cauzează existența harului, ci este doar mijlocul, organul receptor al harului divin.

Simul iustus et pecator

Ceea ce a ascuțit și mai mult diferența între teologia medievală și poziția lui Luther a fost exprimarea lui că de îndată ce suntem îndreptățiți, suntem simul iustus et pecator, în același timp neprihăniți și păcătoși. Din punct de vedere juridic, suntem priviți de Dumnezeu ca neprihăniți, datorită neprihănirii lui Hristos la care noi nu am contribuit cu nimic. Dar natura noastră rămâne păcătoasă atâta vreme cât suntem pe acest pământ.

Isus povestește pilda fariseului și vameșului care s-au dus la Templu să se roage. Fariseul se vede deja un om drept, și exprimă lucrul acesta în rugăciune. În schimb, vameșul își vede păcătoșenia și o mărturisește. Isus concluzionează că mai degrabă vameșul s-a întors acasă socotit neprihănit. Asta înseamnă că nu a mai fost el păcătos? Nicidecum. Dar în ochii lui Dumnezeu el era neprihănit.

Luther a fost acuzat că justificarea numai prin credință este doctrina mântuirii doar pentru cel muribund, și că astfel a deschis ușa pentru antinomianism, prin care omul este scutit de necesitatea respectării legii morale. El a accentuat că adevărata credință în Hristos duce la o credință activă, care dă rezultate în fapte:

„Da”, spui tu, „dar nu poate oare credința să justifice fără faptele Legii?” Ba da, este adevărat. Dar unde este credința? Ce se întâmplă cu ea? Unde se arată? Deoarece, cu siguranță nu trebuie să fie un lucru nefolositor, surd sau mort; trebuie să fie un pom viu, roditor, care aduce rod.

Luther a acceptat neprihănirea lui Dumnezeu mai întâi înțelegând faptul că păcatul din care avem nevoie să fim scoși nu este doar suma faptelor noastre rele, pe care să le contrabalansăm cu fapte bune. Păcatul nu este doar o stare de boală, pe care am primit-o fără să participăm la ea activ.

Păcatul este o stare de necredință, revoltă deschisă și rebeliune nebunească împotriva lui Dumnezeu. Iar asta duce la înțelesul justificării prin credință – în momentul în care crezi în Isus Hristos, Dumezeu cel drept te declară neprihănit, și te privește ca și cum nu ai fi păcătuit niciodată, deși tu ești un mare păcătos.

Ai aici și versiunea VLOG

Mântuitorul radical

1 Împărați 14

„Tu, scoală-te și du-te acasă. Și cum îți vor păși picioarele în cetate, copilul va muri. Tot Israelul îl va plânge și-l vor îngropa; căci el este singurul din casa lui Ieroboam care va fi pus într-un mormânt, pentru că este singurul din casa lui Ieroboam în care s-a găsit ceva bun înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel.” (1 Împăraţi 14:12, 13 VDCC)

Dumnezeu, stăpânul suveran al tuturor sufletelor, nu se joacă cu ele. El nu îngăduie nimic asupra ființelor umane care să nu poată să-l întoarcă spre un scop bun. Domnul face totul pentru a salva cât mai multe suflete, și vedem că El recurge chiar și la metode radicale pentru mântuirea unei singure ființe umane. Îl vedem aici pe Dumnezeu, că pentru a salva o ființă nevinovată dintr-o cloacă de nelegiuiți, îngăduie chiar moartea copilului, pentru ca acesta să nu mai aibă parte de influențele apostaziate din familia lui.

Cât de scump este un om, un prunc în ochii Lui! El nu va lăsa nici un suflet, care s-ar lăsa mântuit, să se piardă. Așa Îl înfățișează Isus pe Dumnezeu în pilda oii pierdute și a banului pierdut (Luca 15). Ai încredere într-un Dumnezeu care este un Mântuitor cu metode radicale?

Mai frumos decât Templul lui Solomon

1 Împărați 6

Dumnezeu nu are nevoie de Temple. În cultura păgână, templele serveau ca un loc în care zei erau invitați să locuiască aproape de oameni, și în care să se poată realiza întâlnirea între om și zei. De aceea templele trebuiau să fie făcute cât mai pe placul zeilor, ca aceștia să aleagă să locuiască acolo. În felul acesta, cel care zidea un templu avea un prestigiu deosebit din partea oamenilor și bineînțeles din partea zeilor. Construirea unui templu era o activitate mântuitoare, întrucât se făcea un favor unui zeu, iar acesta era îndatorat față de sponsorul său. Însă Dumnezeu nu avea nevoie de un Templu. Domnul îi spune lui Solomon:

„Tu zideşti casa aceasta! Dacă vei umbla după legile Mele, dacă vei împlini orînduirile Mele, dacă vei păzi şi vei urma toate poruncile Mele, voi împlini faţă de tine făgăduinţa pe care am făcut-o tatălui tău David, voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi nu voi părăsi pe poporul Meu Israel.” (1 Împărați 6:12-13)

Din aceste cuvinte, Solomon trebuie să înțeleagă următoarele:

• Nu construirea unui Templu Îl va convinge pe Dumnezeu să locuiască în mijlocul oamenilor, ci dragostea acestora față de El manifestată prin ascultare.
• Construirea unui templu nu ajută la mântuirea celui care îl construiește, ci încrederea în făgăduințele lui Dumnezeu.
• Proiectele de slujire, lucrările mărețe și sacrificiul financiar nu îl scutesc pe un om de datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu.
• Implicarea în lucrarea lui Dumnezeu nu îl va ajuta să se apropie de Dumnezeu pe un om care nu este atent cu împlinirea principiilor divine simple pentru viața de zi cu zi.
• Făgăduința lui Dumnezeu este mai importantă decât ce realizăm noi pentru El, și niciodată nu vom reuși să realizăm ceva pentru Dumnezeu. Ascultarea este doar un răspuns la ceea ce El deja a realizat.

Templul lui Solomon era o frumusețe. Și cu toate acestea, locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului nu este condiționată de cât valora templul Domnului. Dumnezeu locuiește în mijlocul oamenilor care sunt credincioși în lucrurile mici. Mai frumos decât templul lui Solomon era ascultarea lui.

sursa foto: aici

Prietenie salvatoare

1 Împărați 5

Alegerea poporului evreu ca popor al lui Dumnezeu făcea parte dintr-un plan divin pentru salvarea neamului omenesc. Lui Avraam i se spusese că toate popoarele vor fi binecuvântate în el și prin el (vezi Genesa 12). Dumnezeu alesese un popor nu pentru a avea exclusivitate la mântuire, ci pentru a implica pe om în mântuirea oamenilor. Era planul lui Dumnezeu ca poporul evreu să ajungă o lumină între popoare, pentru ca multe suflete să fie atrase către Dumnezeul adevărat.

În vremea lui Solomon putem spune că regatul lui Israel devenise o lumină pentru toate popoarele din jur. Însă pentru ca să existe puterea de atracție către lumină, trebuie să fie o relație, o prietenie salvatoare. În capitolul 5 din 1 Împărați ne este descrisă succint relația de prietenie care exista între David și Hiram, împăratul Tirului, și mai apoi Solomon și acesta. Hiram „iubise totdeauna pe David.” Aceste cuvinte spun mult despre ce fel de om era David, și felul în care David a întreținut o relație de prietenie cu Hiram. Solomon a știut să continue această prietenie, oferind ocazia lui Hiram, un păgân, până la urma urmei, să aibă o contribuție la construirea Templului Dumnezeului adevărat.

Astfel de relații de prietenie, în care cei credincioși îl reprezintă corect pe Dumnezeu, fără insistențe stânjenitoare ca celălalt să înghită credința mestecată de cel credincios, astfel de prietenii sunt salvatoare. Simpla mărturie a unui om credincios, oferită prin felul de a fi și prin aluzii la Dumnezeu la momentul oportun, îl aduce pe cel necredincios mai aproape de cel care este sursa caracterului curat în omul credincios. Demonstrarea iubirii dezinteresate, care izvorăște dintr-o inimă legată de Dumnezeu, îi face pe oameni să primească credința într-un mediu neamenințător. Iată motivul pentru care auzim un împărat păgân rostind cuvintele: „Binecuvântat să fie astăzi Domnul, care a dat lui David un fiu înțelept, drept căpetenie a acestui mare popor!”

Gândește-te să-ți faci prieteni ca să poți oferi o relație salvatoare.

Harul uimitor și Dumnezeul Vechiului Testament

2 Samuel 7

David vrea să facă ceva măreț pentru Domnul, să zidească o casă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi răspunde că mai întâi El va zidi o casă lui David, cu alte cuvinte, casa (numele, familia) vor „dăiniui veșnic înaintea” Domnului! Făgăduința este absolut uimitoare și ne învață despre mântuirea oferită în dar. Dumnezeu ne oferă veșnicia nu pentru că am făcut ceva măreț, ci pentru făgăduința Sa plină de har și de putere. Mântuirea nu se bazează pe realizările omenești, ci pe promisiunile lui Dumnezeu.

O altă exprimare a harului găsim și în ce spune Dumnezeu despre urmașul lui David, mai concret Solomon.

„Eu îi voi fi Tată și el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească și cu lovituri omenești, dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta.” (2 Samuel 7:14-15)

Harul lui Dumnezeu ne înfiază. El ne face copiii Lui. Apostolul Ioan exclamă în fața acestui har spunând: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem.” (1 Ioan 3:1) David este privit aici ca „tipologie” pentru Domnul Hristos. Isus este numit „fiul lui David” de 14 ori în Evanghelii. Așa cum Solomon a fost „înfiat” de Dumnezeu nu datorită bunătății lui, ci datorită lui David, la fel noi nu suntem priviți în calitate de copii ai lui Dumnezeu datorită faptelor noastre bune, ci datorită ascultării lui Hristos. Harul nu se depărtează de la noi nu pentru că avem noi un merit ca să îl păstrăm, ci datorită lui Hristos, și legământului care a fost făcut în El cu neamul omenesc. Exemplul lui Saul este dat aici ca să înțelegem că în mod natural noi oamenii nu merităm harul lui Dumnezeu. Dar datorită lui Isus, noi primim harul lui Dumnezeu, și tot datorită Lui (mijlocirea Sa neprihănită) harul Său nu se depărtează de la noi.

Textul acesta spune și despre faptul că necazurile omenești sunt o expresie a harului lui Dumnezeu, care nu ne pedepsește după cât merităm, nu ne oferă pedeapsa după măsura divină, ci doar o „nuia omenească.” „Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.” (Evrei 12:6)

Acest har este promis de Dumnezeul Vechiului Testament. El nu se schimbă. A fost, este și va fi plin de îndurare! Dacă citești unele pasaje din Vechiul Testament, uneori îți vine să Îl judeci pe Dumnezeu pentru cruzimea cu care pedepsește pe oameni (vezi Autopsia lui Uza). Însă acele pasaje pot fi înțelese doar după ce L-ai cunoscut pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al harului.

Te lăudăm, Doamne, pentru harul pe care Îl avem datorită credincioșiei lui Isus!